azzurro...

ieri a inceput vara.

iesisem pe acoperis, pentru ca imi venea sa plang, dar de fapt m-am descoperit eliberata, zambitoare. atunci am vazut vara.

zgomotul cutitului de lemn care deschide scrisori, bujorii albi, limonada cu ghimbir si zahar brun, cestile de ceai fine, albe, examenele, saculeti de levantica, ghivece cu busuioc, autostrazile, concertele, filmele lui kim ki-duk,cartile, viena, roma, moscova, gradinile, plimbarile, rochiile, barbatii, nectarine, asternuturi albe, pahare verzi...

e sono sola in città...

malia- city promises
Asculta mai multe audio Muzica »

stare de...

unele lucruri sunt ca morfina. dor atat timp cat acul trebuie sa penetreze tesuturile, apoi urmeaza linistea si apoi in final placerea...

pentru ca...

nu mi-a placut pentru ca wong kar wai da o explicatie unor lucruri care nu trebuie explicate, care nu trebuie nici macar rostite. cand incep explicatiile totul se termina.

nu ne putem intalni pentru ca eu nu sunt genul de persoana care e fericita cu o plimbare in parc, mana in mana.

pentru ca azi sunt mai presus de orice intamplare, sunt in toate si peste tot, ca o adiere de dumnezeu.

pentru ca ziua mea de maine nu e a nimanui.

vert, toujours vert...

eram la o intersectie. am mai fost acolo de mai multe ori. tot impreuna. tot certandu-ne. deasupra noastra, un semn de circulatie: interzis.

imi venea mai ales sa rad.

sunt unele locuri in care am impresia ca vreau sa ma intorc, pentru ca geografia lor simpla si simplista e comoda si eu port tocuri destul de des, dar de indata ce sunt acolo, exact in acelasi moment...vreau sa fiu in alta parte, in alt decor...mult, mult mai sofisticat...

peste semnul de circulatie un abtibild cu Delta Music Fest...sunt sigura ca l-am mai vazut undeva, poate de mai multe ori. e ceva particular in acel verde care imi aduce aminte de ceva, de cineva...

poate de un portofel deschis si o brigheta cu o femeie vaga...

"crezi ca ea pleaca?"

"cred ca ea vine!"...am spus eu vocea in nuanta verde a abtibildului.

dimineata...

"cum am ajuns aici? cat e ceasul?"
"cred ca ai venit... cu marcello...era aproape 3. ai spus ca voiai sa ma intrebi ceva" "te-am intrebat?"
"da."
"nu-mi amintesc."
"poate ar trebui sa il intrebi pe marcello, desi nu stiu daca era pe aici. la un moment dat intrase in baie sa-si aseze papionul"
"asa e marcello..."
"pot sa te intreb si eu ceva?"
"orice...mai putin de ce fellini nu a facut o poveste frumoasa de dragoste"
"mai esti indragostita de mine?"
"nu. dar, acum, m-as casatori cu tine, sau as face dragoste cu tine in dormitorul unei prostituate"
"..."
"ar trebui sa plec, e tarziu"
"de fapt e foarte devreme, e abia sase si 10. poate marcello vrea sa ramana la ceai?"
"nu cred. zice ca vrea sa ne plimbam singuri pe strada, un timp"
"nu ati fost suficient de singuri? tu si marcello..."
"inca nu...mai e timp"

fluorescent days

orice zi e la fel de buna ca sa mori sau ca sa traiesti, ma gandesc eu , dar marcello e de parere ca nu ar trebui sa am astfel de ganduri...

mergem noaptea pe autostrada. curbele sunt dese si ploua. dar noi cantam tare "padam , padam". da, e adevarat il "faut garder du chagrin pour après".

la Brasov ne intalnim cu mai multi oameni. la inceput asta ma sperie putin, pentru ca nu sunt foarte sociabila, dar casa este frumoasa si are multe flori. asta ma destinde imediat.

suntem sapte oameni intr-un tuareg, apoi opt. lalalalala la la la la la la la. mergem intr-un club, apoi in altul, apoi in altul, apoi in altul. drumurile sunt inguste. multe serpentine. iesita pe trapa, totul pare mai mult decat posibil...pare probabil, tangibil.

o noapte in gradina, cu whiskey si cafea. dansam. nous vivions du l`air du temps...

cand ne culcam afara e deja lumina. mazzette ajunge mai tarziu de la un hotel in care isi pusese sperantele. ma saruta pe tampla. adormim."suntem in regula?", "doamne-ajuta!", "sa fie primit!".

m-am trezit devreme. marcello era in gradina, asezat pe sezlong, fumand, fredonand ceva de nino rotta. imi arata un melc fara cochilie, apoi cautam altii. gasim noua. marcello spune sa ne oprim pentru ce el nu sufera cifrele cu disfunctii de cerc, cum e 10, si apoi poate nu vom fi destul de norocosi sa il gasim si pe al 11-lea. asa suntem si noi. tot ce ramane in urma e o urma discontinua si cleioasa de stralucire...

luam masa in oras, ne plimbam si facem cumparaturi la un targ de tigani. "cinci lei e prea mult. va dau trei". o lumea haotica de materiale, culori, texturi si mirosuri. tiganci cu fuste si tigani cu mustata rasucita...

pe drum spre casa ascultam maria callas. ploua. autostrada e umeda, dar eu si mazzette urmarim curcubeul, mancand cirese.

noaptea totul se intampla mai repede. baia, rochiile, taxiul, balul. ma duc la balul facultatii de arhitectura.

ce mai frumoasa si stralucitoare petrecere cu cei mai frumosi oameni. extravaganta. slip asoratat cu frac negru si papion, costum cu masca de gaze, sutiene din panselute, rochii luxoase, ochelari de soare gigantici. devine din ce in ce mai cald, din ce in ce mai aglomerat, pretext pentru atingeri "ca din greseala" si priviri lungi. in fiecare atelier altfel de muzica, altfel de bauturi. ne oprim intr-un atelier stropit cu vopsele fluorescente si dansam intr-un fel de vertij incantator.

am plecat cand strazile miroseau frumos in aburul apei care spala trotuarul... remember when the boys were all electric?

stare de...

sunt din ce in ce mai convinsa ca doar o vointa remarcabila si o mare intelegere sunt capabile sa ordoneze intamplarile care compun o viata intr-un Destin.

stare de...

ma privesc din celalalt colt al camerei. bovarica, orientala, detasata. nimic nu ma atrage, minora mea istorie nu-mi intinde nicio cursa in fata careia as putea cel putin sa ezit. ezitarea este totusi un act dinamic, presupune oscilatii, reveniri, reiterari. dar totul pare ca isi este suficient siesi, asa ca devin si eu egala cu mine, intr-o stare de ambigua somnolenta.

"potentialitate, nu actualitate" cum ar spune E. C.

ceainicul pe masa, rochiile pe umerase, cartile pe noptiera, stiloul pus intr-un etui special...totul e intr-o ordine deranjanta.

sentimentul verii ramane vag, accesibil pentru scurte momente de euforie endemica cu gust de nectarine.

miercurea e noua joi.

nectarinele sunt noile cirese.

o serie de intamplari fericite!

la dolce vita.

femei frumoase, tocuri inalte, rochii inflorate, Calea Victoriei, cafea bauta din cesti frumoase din portelan alb, flori, parfumuri, briose cu glazura de portocale.

din cand in cand se aude ţoc-ţoc (doua doamne se pupa), apoi click-click (suntem fotografiate).

probez o pereche de sandale de la Chloe si raman fermecata. sunt acel gen de sandale pe care le-as putea purta oricand, ziua si noaptea, la plimbare si la club, la micul dejun si la after party, acele sandale-poveste de care m-as putea indragosti. 488 de euro. de ce nu? ar fi o aroganta in plus. o merit. o sa revin.

intru la librarie si cumpar o carte, cadou. sunt constienta ca nu e o carte, e o stare de spirit, intamplator imprimata pe hartie cu simboluri alfabetice...e doar o coincidenta.

intru la un mic aprozar deasupra unei cladiri vechi si cumpar nectarine. una e pentru M. M. seamana uneori cu o necatarina, dar nu stie. astfel de lucruri nu se spun. e prea multa tandrete in spatele lor. M nu intelege.

intr-un gang langa aprozar, cu mirosuri de mucegai stridente, suna un telefon public. sunt convinsa ca e Federico care ma suna din lumea de dincolo. doar pe mine. ridic receeptorul si spun. "Buon giorno signior Fellini!" si inchid.

la dolce vita.

Sankt Petersburg. Povestile de dragoste ale unui oras

povestea unui oras intervine uneori in destinul locuitorilor ei. depasind valenta unei asezari,un oras devine spirit.

Sankt Petersburg, inca de la infiintarea sa, la porunca si sub supravegherea stricta a tarului Petru cel Mare, cunoaste o multitudine de aspecte, de la saracia abjecta si frigul insuportabil, la luxul extraordinar care stralucea in noptile albe, sub cele din urma lumini ale aurorei boreale.

unui astfel de oras extraordianr nu ii pot corespunde decat povesti de dragoste pe masura, dominate de pasiuni dramatice si o literatura cu adevarat incomparabila.

Sankt Petersburg. Povestile de dragoste ale unui oras de Vladimir Fedorovski, spune povestea unui oras fascinant, consemnand atat date istorice, sustinute de documente cat si superstitiile si miturile specifice spiritului rus.

o lectura placuta, care atent urmarita, pune imaginea Rusiei in alta lumina, evocand acel spirit al timpului dominat de visul imperialist al dinastiei Romanov.

contrapunct.editia iunie-iulie a revistei Foreign Policy, care discuta situatia actuala a Rusiei, aflata in plina ascensiune economica.

solutii regizorale

o nunta pe plaja intr-o dupa-amiaza ploioasa. O despartire frumoasa in fata marii. L'eternelle retour de la chance. Amarcord. Fellini.

un barbat intins pe o plaja, noaptea isi plange crimele. a ranit-o fatal pe singura femeie care l-a iubit. totul are un sens in lume. chiar si o piatra. La strada. Fellini.

un jurnalist cu nostalgia literaturii, ca un ateu cu nostalgia lui dumnezeu, pe o plaja, confuz, contempla o pisica de mare, imensa, moarta cu ochii deschisi. trecutul pandeste, dar totusi, "such a sens of possibility". La dolce vita. Fellini.

pentru oameni filmici, nelinistiti, cu tristeti nostalgice, sanse iremediabil pierdute si dileme, Fellini are solutiile ideale: marea si ochelarii de soare purtati inauntru sau noaptea, à la Marcello Mastroianni. such a change of perspective!

on se dit adieu

sa ne spunem "la revedere" si apoi sa sarbatorim.

am putea sa bem chiar sampanie!

"in cinstea mea, cea mai frumoasă din toate fetele ce mint..."

o zi placuta

el statea intins in pat, fumand. cumva, pozitia asta il avantajeaza. nu face niciun gest stangaci sau gresit. tace. dar imi place.

eu beau ceaiul care e putin cam dulce pentru gustul meu. dar imi place.

intr-un colt de oglinda, vad jumatate din mine, cu parul ondulat de la ploaie, cu rochia inca umeda lipita de corp...exotica, dupa cum ma apreciaza el. nu spun nimic.dar imi place.

intr-un tarziu incepem sa vorbim. cauta sa ma electrizeze din cuvinte, aparent indiferent, distant, neinteresat. minte. dar imi place.

raspund. egal, clar, accesibil, ca si cand as vorbi despre cu totul altceva si nu despre mine. nu am nicio miza. nu mint.

asta ii place.

o carte si un film.

"Patty Diphusa" este muza absoluta a lui Almodovar. in ea se intalnesc toate celelalte personaje feminine proiectate in filmele sale, de la kika protagonista filmului omonim, la Raimunda din Volver.

amanta care nu spune niciodata nu, femeia ieftina, victima, indragostita disperata, posibila mama...patty este toate aceste femei, explicit si individual uneori, vag si complicat alteori.

lectura acestui micro roman, singurul scris de almodovar, in pofida pasajelor explicit sexuale, te lasa cu impresia de necontestat a unei feminitati delicate, ascunse si obscure si al unui tragism inevitabil care vine tocmai din decizia unor astfel de femei de a oferi mai mult atunci cand nu mai au nimic si viata le refuza totul...

Am mers sa vad "Fadourile", prezentat in cadrul Festivalului de Film European, cu un mare entuziasm, asteptand ca in urma vizionarii acestui documentar sa aflu mai mult despre emotia din care se naste acest gen special de muzica. Doar ca "Fadourile" a fost doar un colaj de zeci de melodii fado, de la cele mai vechi, aparute in tavene si bordeluri, la cele mai noi cu influente de flamenco sau chiar hip hop, si mai putin un documentar.

totusi un fragment scurt dintr-un fado vechi, probabil cantatd e prostituate in porturi, m-a insotit mai multe zile: " e timpul despartirii de cei care vor ramne in urma, in grija altei sorti"...

o seara la ateneu

muzica buna se potriveste oricarei suferinte.

muzica lui Wim Mertens se potriveste cel mai bine proiectata pe tragedia sofocliana, pe tristetea de dupa orgiile imperatorilor romani, pe nelinistea selenara a lui Pilat din Pont, pe infrangerea Constantinopolului din timpul celei de-a patra cruciade, pe lacrimile rostogolite prin pudra si rimel ale eroinelor lui Almodovar.

dantela veche si rock

"as vrea sa ploua mai des"

ma intind pe canapea, sorbind lenesa parfumul discret si fermecator al unui barbat care imi vorbeste despre Londra. ma ispiteste gandul autodistrugerii. abandonul in vicii si excese. corpul distrus de substante si mintea de nesomn.

"pierduta in asternuturi..."

imi amintesc diminetile in care ma trezem greu, in casa era frig si mergeam sa fac cafea, imbracata numai cu platonul lui.

"sa mergem vino...sa mergem vino..."

orele de literatura din liceu. dantela metalica in nuante bacoviene, dimineti care miroseau a Lancome si covrigi cu mac...

"tu esti doar un pic... noi nu suntem nimic..."

toate lucrurile care au ramas in urma, ca desenele cu creta de pe asfalt dupa ploaie...nimeni nu mai inseamna nimic.

"eu sunt corabierul ce te va astepta..."

sunt convinsa ca nu stiu sa traiesc altfel decat asa, atat de dedicata propriilor mele placeri, incapabila sa ma multumesc cu mai putin decat astfel de nopti, pline de vagul fumului si personaje excentrice...

gesturi banale

ador imaginea unei persoane al carei prim gest, atunci cand iese dintr-o cladire, este sa-si aprinda o tigara ( à la Holly Golightly iesind din sectia de politie).

promisiunea

m-am sprijinit usor de bar,incet, aproape lasciv. cand mi-am dat seama m-am intors violent in directia opusa, unde m-am lovit de imaginea mea reflectata intr-o oglinda imensa cu rame aurii.

"ar fi trebuit sa porti sutien sub aceasta bluza", mi-am spus eu, in timp ce deja ascultam o conversatie galagioasa in limba spaniola.

si dintrodata m-am simtit asaltata de un fel de joie de vivre, inegala, imposibil de analizat sau de pus in cuvinte.

"e totusi un oras cosmopolit", mi-am spus, dar era superficial. dintr-un impuls de neliniste am iesit afara pe trepte. pe terasa alti oameni discutau si beau vin.

as fi vrut sa ma asez la masa lor sa ii intreb lucruri aparent absurde: "va plac papadiile?" "ce parere aveti despre ploaie?", "ati fost vreodata la moscova?", "cand ati avut ultimul moment de dolce far niente?". dar am pastrat totul pentru mine, intr-o neliniste exuberanta care ma facea sa respir greu si care imi amintea de nopti care ar putea fi introduse atat de usor in filme precum otto e mezzo.

totul era asa...caranavalesc, trist si hilar, fascinant si grotesc...atarnand de fire subtiri de viata, prabusindu-se ulterior fara prea mult zgomot.

e nevoie uneori de o coincidenta simpla, cateva momente intr-o parcare si totul devine clar.

memoria involuntara

"dar ce frumoasa despartire...cu strazile lucind in ploie ca pielea neagra a unui cal"
pe fereastra uda a taxiului culorile amnezice se amestecau haotic, prelingandu-se usor fara nicio directie precisa.

"totul trebuie sa inceapa undeva. de ce nu ar incepe acum? chiar in noaptea asta, chiar daca ploua..."

dimineata raspunsurile se atarnau de cordonul rochiei.

imi amintesc ceaiul cu lapte.

tot ce-mi amintesc e durerea. adanca.eram convinsa ca nu poate sa ma doara mai tare...pana cand el s-a ridicat...
am ramas prea coplesita de materialitatea propriului meu corp...privindu-mi rochia cazuta la marginea patului...

...dupa

si dupa
am stat in camera toata ziua
ea in pat, somnolenta, trista, tacuta
eu pe scaun, incercand sa ma misc cat mai putin.
conversatii bizare.
"ti-e frig?", "nu", vrei sa deschid fereastra?", "da"," ce zi e azi?", "sambata"
am ascultat teatru radiofonic dupa cehov. aproape opt ore. am fumat mult ascultand ploia din cand in cand.
cautam somul ascuns in crapaturile parchetului, in praful de pe lampa, in urmele umede de pe umbrela agatata in cuier...inutil totul, mai ales eu.

banuiam de mult. acum sunt convinsa. sunt intamplari pe care nu le depasesti niciodata, care devin entitati specifice, individuale. te asezi cu ele la micul dejun si adormi cu ele lipite de piele. niciodata nu uiti, dar inveti sa traiesti cu prelungirea lor labirintica.

imi revine obsesiv in minte prima scena din amarcord de fellini, cea despre puful plopilor..."vagano, vagano, vaganoooo". cand ploua puful plopilor nu mai zboara. si ploua. si ploua. si ploua

je pense que...

oamenii vor mereu sa fie confirmati.

sa le confirmi alegerile, bunul gust, valorile...

atat de rar intalnesc persoane care sa caute indoiala, aceasta marca distincta a omului inteligent.

acel ridiculizat "dubito ergo cogito" asigura mereu devenirea. a pune la indoiala un lucru inseamna a-l reevalua, a-l reexperimenta si presupune mereu o regandire a sinelui.

oamenii se tem de indoieli pentru ca se tem de schimbari. prefera cliseele. simplitatea lor, confortul lor, determinismul lor. asta reuseste cumva sa ma dezguste intotdeauna. de aceea ii parasesc. abrupt, intempestiv plec.

caut aproape instinctiv ceva care sa imi ridice probleme, ceva care sa ma contrarieze, sa ma puna pe mine insami la indoiala si in fata indoielii sa raman doar esentele ineluctabile.

aimez vous le jazz?

m-am oprit in fata acele ferestre, ca Alice in pragul tarii minunilor.

saxofonul se auzea clar, in ritmuri imprevizibile, uneori inalte si alerte, altori joase si teatrale, imitand nuante melancolice.

perdeaua era din panza albastra cu un imprimeu ciudat, mere rosii si ceainice art deco portocalii, iar sunetele o miscau incet.

m-am asezat pe trotuar si am inceput sa devorez marul verde pe care il aveam in geanta. "si eu am fost devorata de atatea ori. chiar de un saxofon, ca acesta", m-am gandit apoi.

Aimez vous le jazz?

sunt intrebari pe care trebuie sa ti le pui constant si la care trebuie sa raspunzi sincer.